Studiu despre mamele din Romania

Relația dintre calitatea de copil dorit/nedorit și capacitatea parentală actuală, moderată de calitatea relației parentale cu proprii părinți și abuzul din copilărie, la persoanele de sex feminin

Extras din teza de disertație

Coordonatori științifici: Lector Univ. Dr. Diana Vasile
Drd. Ramona Letzner
București, 2023

ABSTRACT

Rezumat:

În ciuda fenomenului amplu și a istoriei cu privire la efectuarea avorturilor, dovezile existente cu privire la impactul sarcinii neintenționate asupra sănătății și dezvoltării copilului sunt mixte și inconsistente, existând un număr limitat de studii pentru a avea rezultate definitorii în privința efectelor pe termen scurt, mediu și lung asupra descendenților.

Obiective:

Studiul de față își propune să evalueze modul în care experiența mamelor de a proveni dintr-o sarcină nedorită poate afecta capacitatea parentală a acestora. Mai exact, felul în care se percep în rolul de părinte și capacitatea lor de a oferi căldură/afecțiune propriului copil.

Metodă:

A fost realizată o evaluare în mediul online la care au participat 246 de persoane, de sex feminin, cu unul sau mai mulți copii. Acestea au răspuns retrospectiv, analizând experiențele din copilărie, pentru a evalua acceptarea-respingerea percepute în copilărie și nivelul de abuz la care au fost expuse. De asemenea, s-a evaluat intenția sarcinii din care s-a născut mama. Ulterior, în același chestionar, au răspuns la o serie de itemi, pentru a evalua variabilele din prezent, autoreglarea parentală și nivelul de acceptare-respingere față de unul dintre copiii săi.

Rezultate:

Datele obținute indică diferențe semnificative cu privire la experiențele traumatice din copilărie, între cele două grupuri de participanți, cu scoruri mai mari pentru grupul celor născute din sarcini nedorite. Nu existe diferențe semnificative privind nivelul acceptării sau căldurii față de propriul copil. Intenția de sarcină nu este un predictor semnificativ pentru neacceptarea copilului, iar autoreglarea parentală este calea prin care neacceptarea parentală are efecte asupra neacceptării copilului.

Concluzii:

Deși traumatizarea intrauterină este un subiect de studiu tot mai cercetat, crescând dovezile privind urmările în decursul vieții, căile/mecanismele prin care acestea ajung să aibă efecte în timp încă sunt necunoscute. Acesta se datorează complexului de factori care contribuie deopotrivă la dezvoltarea și evoluția persoanei. Sunt necesare cercetări suplimentare pentru a aduce claritate asupra contribuțiilor variabilelor implicate.

Keywords:

sarcină nedorită; sarcină neintenționată; relația mamă-copil; disponibilitate emoțională mamă; acceptare/respingere copil

1.CONCEPTE

Perioada intrauterină

Perioada perinatală este una semnificativă atât pentru copil cât și pentru mama, cu vulnerabilități (în mod natural poate să apară depresia postpartum) și risc crescut pentru mamă, de a dezvolta anumite psihopatologii, depresie, simptome PTSD, anxietate (MacMillan, 2020) cu atât mai mult când în istoria acesteia există evenimente traumatice. Aceste experiențe pot interfera cu capacitatea parentală a mamei, afectând astfel legătura ulterioară și dezvoltarea atașamentului copilului (Erickson et al. 2019).

Stresul psihosocial prenatal matern este determinat de expuneri materne la evenimente de viață stresante, percepțiile mamei despre probleme și/sau manifestările fizice, ca răspuns la acestea în timpul sarcinii (DeSocio, 2019). Adversitatea prenatală poate lua mai multe forme, iar această privire de ansamblu se concentrează asupra mediului, substanțelor toxice, consumului de substanțe/medicamente psihotrope și nutriție (Gartstein și Skinner, 2018). Bazându-ne pe cursul vieții și literatura privind dezvoltarea umană, identificăm patru dimensiuni ale riscului apărut în copilăriei: resursele economice, structura familiei, calitatea parentală și autoreglarea (Lee și England).

Cele mai frecvent studiate forme de stres prenatal raportate de Cao-Lei și colaboratorii (2017) sunt depresia, anxietatea și suferință psihosocială, unde stresul psihosocial ar putea fi definit prin condiții adverse sau solicitante, care forțează sau depășesc capacitatea organismului de a răspunde (Lazarus, 1966). Stresul psihosocial în timpul sarcinii a fost definit ca „dezechilibru pe care îl simte o femeie însărcinată atunci când nu poate face față solicitărilor ce dau naștere la experiența stresului, și se exprimă atât comportamental, cât și fiziologic” (Ruiz și Fullerton 1999 apud Cao-lei et al., 2017). Anxietatea maternă în timpul sarcinii a fost asociată cu volum mai mic al hipocampului fetal stâng; anxietatea și stresul mamei au fost asociate cu creșterea girificării corticale fetale în lobul frontal; depresia maternă crescută a fost asociată cu scăderea de creatină la nivelul creierul fetal (YaoWu, Lu, Jacobs, Pradhan, Kapse, Zhao, Niforatos-Andescavage, Vezina, du Plessis, și Limperopoulos, 2020).

Atât studiile pe animale, cât și pe oameni au descoperit că stresul matern prenatal afectează creierul și comportamentul puilor. Cercetările sugerează că apar modificări ale sistemelor somatice la făt, care pot crește riscul pentru o varietate de afecțiuni, de la vârsta prenatală, printr-o greutate mică la naștere (Aziz, 2014) sau tulburări în copilărie, probleme de sănătate mintală, inclusiv anxietate, depresie, ADHD (Beydoun și Saftlas 2008; Eriksson 2010) dar și la vârsta adultă (Charil et al. 2010; DiPietro 2004; Glover 2011; Huizink et al. 2004; Weinstock 2008). La maturitate pot să apară externalizarea sau internalizarea simptomelor, apariția anxietății și a depresiei, precum și comportament problematic, tulburări ale gândirii, schizofrenie și alte tulburări psihice (van den Bergh et al., 2017; Lautarescu, Craig și Glover, 2019), manifestându-se atât la bărbați, cât și la femei.
Entringer et al., 2011, demonstrează că expunerea la stres psihosocial matern în timpul vieții intrauterine se asociază ulterior cu diferențe semnificative ale lungimii telomerilor, aceștia fiind cu mult mai scurți la vârsta adultă tânără. Rezultatele sugerează că îmbătrânirea celulară poate fi influențată de stresul prenatal, creşterea susceptibilităţii indivizilor stresaţi prenatal pentru boli complexe, comune legate de vârstă (Entringer, Epel, Kumsta, Lin, Hellhammer, Blackburn, & Wadhwa, 2011).

Un studiu cohortă a arătat că dacă o mama însărcinată a manifestat niveluri crescute de anxietate sau depresie, copilul a prezentat un risc dublu pentru a dezvolta tulburare psihică în jurul vârstei de 13 ani (O'donnell, Glover, Barker, & O'connor, 2014). Riscul a crescut de la aproximativ 6% la aproximativ 12%. Acest studiu a luat în calcul o gamă largă de posibili factori de confuzie, starea de spirit postnatală maternă, stilul de parenting, starea de spirit paternă și statutul socioeconomic, arătând astfel că au existat efecte prenatale independente de factori postnatali și de alți factori care contribuie, de asemenea, la efectele asupra copilului. Majoritatea copiilor nu au fost afectați, iar cei care au fost, au fost afectați pe căi diferite. Aceste rezultate diferite, probabil depind atât de vulnerabilitățile genetice ale fiecărui copil (O'Donnell, Glover, Holbrook, O'Connor, 2014) cît și de calitatea îngrijirii postnatale (Glover, 2017).
Simptomele depresive la începutul adolescenței (după vârsta de 10 ani) au fost asociate cu numărul de evenimente negative prenatale, numărul de evenimente în jurul nașterii și frecvența crescută a evenimentelor negative în timp în copilărie (vârsta de 0-9 ani). În populația generală de adolescenți, creșterea expunerii la factorii stresori psihosociali în timpul copilăriei este asociată cu debutul precoce al simptomelor depresive, parțial prin creșterea nivelurilor plasmatice de IL-6. (Francesconi, Midouhas și Lewis, 2020), problemele emoționale ale descendenților, având tendința să crească în timp (Gjerde, 2019).

Un studiu bazat pe rezultatele RMN al copiilor ale căror mame au fost monitorizate în timpul sarcinii a demonstrat că anxietatea în timpul sarcinii, experimentată la 19 săptămâni de gestație, a determinat o densitate redusă a materiei cenușii în anumite zone ale cortexului, precum și în partea stângă a lobului temporal median, zone responsabile de memorie și atenție, la vârsta de 6–9 ani (Buss, Davis, Muftuler, Head și Sandman, 2010; Monk, 2019). Cortizolul traversat în placentă este asociat cu IQ mai mic la vârsta de 7 ani (Aizer, 2012, 2014; Brunst et al., 2021).

Sarcina nedorită

Există interes din ce în ce mai crescut pentru a se descoperi factorii perinatali care pot determina efecte pe termen scurt, mediu și lung, asupra descendenților. Atitudinea mamei față de sarcină în momentul conceperii, pare că are anumite implicații pe termen lung asupra sănătății sale și a descendenților, prin comportamentul matern în timpul sarcinii, nașterea, comportamentele materne postpartum și bunăstarea sugarului și a copilului (Gipson, Koenig și Hindin; 2008; Goto et al. 2005 și 2006; Axinn et al. 1998; Barber et al. 1999; David și colab. 2003 apud Houston Su, 2017; McCrory, McNally, 2012; Bishai, 2015). Acesta fiind și obiectivul principal al prezentului studiu, să identifice în ce măsură a proveni dintr-o sarcină nedorită, a fi cel puțin în fază inițială “copil nedorit” afectează adultul de la maturitate, în rolul de părinte.

Încercând să clarifice conceptul copiilor nedoriți David, H. P. (1985) ia în calcul comportamentul femeii în legătura cu sarcina. El identifică trei comportamente posibile:
(1) încetarea sarcinii neintenționate prin avort;
(2) continuarea sarcinii în urma refuzului avortului legal sau ilegal, astfel încât mama ajunge să aibă copilul;
(3) sarcina este descrisă ca fiind nedorită la sfârșitul perioadei de gestație (David, H. P., 1985 apud Myhrman, 1988).
În timpul regimului Ceauşescu, România a derulat cel mai rigid program de creștere a natalității aplicat în lume (Hord, David, Donnay și Wolf, 2015; Mitruț, 2011) Toate aceste măsuri au încetat după 1989, când regimul Ceaușescu a fost eliminat de la putere. (Hord, David, Donnay și Wolf, 2015).
Conform estimărilor din 1995, 26 de milioane de avorturi legale și 20 de milioane ilegale s-au efectuat în întreaga lume; aproape toate avorturile nesigure au avut loc în țările în curs de dezvoltare (Henshaw et al. 1999; Ahman și Shah, 2004). În 1990, România a atins cel mai înalt nivel raportat în lume, la rata avortului provocat: 200 la 1.000 de femei, cu vârsta cuprinsă între 15–44 de ani, un număr de șapte ori mai mare decât în SUA (Șerbănescu et al., 1995 apud Mitrut 2011).

Istoricul traumatic și abuzul în copilărie

A fost demonstrat că traumele materne, chiar dacă au fost trăite cu mult timp înainte de sarcină, au impact de durată asupra dezvoltării fetale (Sternthal et al., 2009 apud Brunst et al., 2018). S-a identificat o asociere între nivelurile crescute de suferință în timpul sarcinii și cortizolul din păr, numai în rândul mamelor care au experimentat niveluri ridicate de adversitate în copilărie, demonstrând importanța recunoașterii stresului de-a lungul întregii vieții (Enlow et al., 2017; Bowers et al., 2018). Analizele au sugerat că expunerea mamei la traume de-a lungul vieții este asociată cu afectivitatea negativă a sugarului, independent de expunerile materne la stres în timpul sarcinii și că unele dintre aceste asocieri pot fi modificate de expunerea prenatală la cortizol. Trauma în copilărie poate face referire la anumite experiențe negative de viață, accidente, traume existențiale (Ruppert, 2018) sau poate fi datorată unor forme de abuz sau neglijare, înainte de 18 ani. Expunerea la traume a fost asociată cu stare de sănătate fizică precară, atașament prenatal insecurizant, probleme de sănătate mintală în timpul sarcinii, care la rândul lor sunt predictori ai stării de sănătate precare și a dificultăților de adaptare ale copiilor (Berthelot, Drouin-Maziade, Garon-Bissonnette, Lemieux, Sériès, și Lacharité, 2021).

Impactul experiențelor adverse la începutul vieții a fost identificat și la vârsta adultă. Mai multe studii au demonstrat legături puternice între expunerea la traume în copilărie, cum ar fi abuzul și neglijența sau prezența unor probleme de sănătate mintală (Allen, 2008; Chapman şi colab., 2004; Edwards, Holden, Felitti și Anda, 2003; Putnam, 2003). Din perspectiva intergenerațională, au fost efectuate studii privind impactul experiențelor adverse în copilăriei asupra parentalității femeii. Studii din ce în ce mai multe au concluzionat că primul an, după nașterea copilului, este o perioadă importantă în care părinţii se confruntă cu provocări majore, care pot determina sentimente pozitive de bunăstare și satisfacție în viață (Cowan & Cowan, 2000; Dyrdal & Lucas, 2013; Nelson, Kushlev și Lyubomirsky, 2014).

Provocările parentale pot da naștere la stres, care poate duce la apariția unor dificultăți în funcționarea cognitivă, emoțională și comportamentală a părinților. Părinții cu traume din copilărie pot fi deosebit de vulnerabili. Traumele din copilărie prezic simptomele tulburărilor de dispoziție perinatale (Alvarez-Segura et al., 2014; McDonnell & Valentino, 2016), cogniții parentale dezadaptative (Gibb, 2002) și dificultăți parentale în relație cu proprii copii, inclusiv abuz și neglijență (de exemplu, Berlin, Appleyard și Dodge, 2011; Dixon, Browne și Hamilton-Giachritsis, 2005; Egeland, Jacobvitz & Sroufe, 1988).
Cu toate acestea, rămân întrebări despre cum apar efectele adversității din copilărie asupra funcționării parentale (Liu, 2017; McLaughlin, 2016), care este calea prin care ele apar. Studii pe animale (Meaney & Szyf, 2005; Sanchez, Ladd, & Plotsky, 2001) indică rolul reactivității și reglării stresului, ca posibil mecanism în transmiterea traumei din copilăria mamei. Studii umane, asociază reactivitatea la stres atât cu traumele copilăriei, cât și cu efectele asupra sănătății mintale, cum ar fi depresie, anxietate, PTSD (Oosterman, Schuengel, Forrer și De Moor, 2018).

Expunerea maternă la experiențe traumatice și abuz în copilărie a fost asociată cu tristețea crescută a sugarului și distres, până la frustrare sau izolare (adică, scorurile scalei de suferință până la limită), cu dovezi că această asociere a fost mai puternică atunci când cortizolul măsurat în al treilea trimestru de sarcină, a avut nivelurile mai ridicate (Enlow et al., 2017). Hillis și colaboratorii (2004) au raportat că șansele de deces fetal în fazele incipiente ale sarcinii, au fost mai mari la femeile care au raportat experiențe adverse în copilărie, comparativ cu femeile fără abuz. Raportările au fost similare și pentru cea de-a doua sarcină (Olsen, 2018).

Acceptare/respingere

Legătura emoțională cu copilul începe încă din perioada prenatală (Cranley, 1981; Maas, Vreeswijk, Braeken, Vingerhoets și van Bakel, 2014) și tinde să se dezvolte pe parcursul sarcinii (Figueiredo & Costa, 2009). Respingerea parentală are loc într-un context complex (familial, comunitar și sociocultural).
Cercetătorii au încercat să analizeze funcționarea dimensiunilor care definesc stilurile parentale (cum ar fi căldură, ostilitate, control etc.), calitatea relației părinte-copil având impact semnificativ asupra dezvoltării psihosociale a copilului (Escribano, Aniorte și Orgilés, 2013; Garcia-Perez, Inda-Caro și Torío-López, 2017). Conform lui Rohner & Khaleque (2005), acceptarea și respingerea părinților formează dimensiunea afectivă a relațiilor părinte-copil și a altor relații semnificative. Dimensiune căldura-respingere este un continuum pe care pot fi plasate toate ființele umane. Fiecare persoană experimentând atât dragostea cât și lipsa acesteia, din partea îngrijitorilor și a altor figuri de atașament. Amplasarea pe dimensiunea căldurii se bazează pe calitatea legăturii afective percepute de copil, între acesta și părinți. Dimensiunea afectivă se manifestă în plan fizic, prin atingeri, verbal sau prin comportamente simbolice, prin care se manifestă afecțiunea (Donoghue, 2010). Sentimentul copiilor de securitate emoțională și confort tinde să depindă de calitatea relaţiei lor cu părinţii. Din acest motiv, părinții sunt de obicei persoanele semnificative, numite figuri de atașament atât în teoria PART, cât și în teoria atașamentului (Garcia-Perez, Inda-Caro și Torío-López, 2017).

Legătura dintre indiferență, ca factor intern și neglijare, ca răspuns comportamental, nu este la fel de directă ca legătura dintre ostilitate și agresivitate. Acest lucru este adevărat, deoarece părinții pot neglija sau pot fi percepuți că își neglijează copiii, din multe motive care nu au nimic de-a face cu indiferența. De exemplu, părinții își pot neglija copiii ca o modalitate de a încerca să facă față mâniei lor. Neglijarea nu este pur și simplu o chestiune de a nu asigura nevoile materiale și fizice ale copiilor; se referă, de asemenea, la eșecul părinților de a răspunde în mod corespunzător la nevoile sociale și emoționale ale acestora. Adesea, de exemplu, părinții care neglijează, acordă puțină atenție nevoilor copiilor de confort, alinare, ajutor sau atenție; ele pot rămâne, de asemenea, lipsite de răspuns fizic și psihologic sau, chiar indisponibile sau inaccesibile. Toate aceste comportamente, reale sau percepute (individual și colectiv) sunt susceptibile de a-i determina pe copii să se simtă neiubiți sau respinși. Chiar și în familiile calde și iubitoare, este posibil ca uneori, copiii să experimenteze câteva dintre aceste emoții și comportamente dureroase.
Prin urmare, este important să fim conștienți de faptul că acceptarea-respingerea părinților poate fi privită și studiată din oricare dintre cele două perspective (Rohner, Khaleque, Cournoyer, 2012).

Potrivit teoriei personalității, respingerea părinților, precum și respingerea altor figuri de atașament, determină și alte probleme, pe lângă dependență. Acestea includ ostilitatea, agresivitatea, agresiune pasivă sau probleme psihologice cu gestionarea ostilității și agresiunii; lipsa de răspuns emoțional; afectarea stimei de sine; sentimentul de inadecvare; instabilitate emoțională; și viziune negativă asupra lumii. Teoretic, se așteaptă ca aceste dispoziții să apară din cauza durerii psihologice intense produse de respingerea percepută. Mai precis, dincolo de un anumit punct (punct ce variază de la individ la individ), copiii și adulții care se confruntă cu o respingere semnificativă sunt susceptibili să simtă o furie din ce în ce mai mare, probabil însoțită și de alte emoții distructive care pot deveni intens dureroase. Multe dintre aceste efecte ale respingerii percepute se găsesc și în tulburarea de traumă de dezvoltare (DTD; van der Kolk, 2010) și în tulburarea de stres posttraumatic (Rohner, Khaleque, Cournoyer, 2012).

Autoeficacitatea parentală

Autoeficacitatea parentală (din engl. self-efficacy) se referă la măsura în care părinții se percep a fi competenți și eficienți în a rezolva în mod independent problemele, de a se autodirecționa și a-și adapta abilitățile și comportamentele parentale, la o gamă variată de provocări de-a lungul timpului, pentru atingerea obiectivelor în rolul de părinte. (Karoly 1993; Sanders 2008 apud Sanders și Mazzucchelli 2013). Deși „încrederea” se referă la a avea credință în forțele proprii, constructul autoeficacității, așa cum este definit de Bandura, se referă în special la credința unui individ că stă în puterea lui să realizeze cu succes o activitate dată (Bandura, 1997).
Autoreglarea parentală este adesea asociată cu conceptul de autoeficacitate parentală, care se referă la credința sau la judecățile unui părinte cu privire la competența sau capacitatea lui de a fi un părinte de succes, recunoscând în același timp și starea afectivă și fiziologică (Hess et al., 2004; Bandura, 1977; 1982 apud Burke 2020). Autoreglarea ia în considerare capacitatea emoțională a părintelui, care este un factor semnificativ în formarea convingerilor unui părinte și modelarea comportamentelor acestuia, încrederea și fericirea sunt mai probabil să determine percepția de autoeficacitate, mai mult decât anxietatea și frica (Wittkowski, Garrett, Calam, Weisberg, 2017). S-a demonstrat că autoeficacitatea parentală este legată de funcționarea psihologică pozitivă a părintelui și a copilului, adaptarea copilului și competența parentală (Jones și Prinz, 2005).

Există dovezi care sugerează că părinții expuși la experiențe adverse sau abuz în copilărie, manifestă o capacitate scăzută de autoreglare emoțională, datorată programării axei HPA sau a inhibării emoțiilor, deoarece acestea ar fi putut fi neacceptate sau penalizate (Kim și Cicchetti, 2010). Gestionarea emoțiilor se dezvoltă încă din copilărie (Crowell et al., 2015) și acest lucru poate fi întrerupt de părinții care au suferit traume (Ostlund și colab., 2019), care la rândul lor, probabil că au avut strategii dezadaptative de gestionare a emoțiilor, mai degrabă decât promovarea și consolidarea abilităților de autoreglare (Glover, 2014). Mediile în care au loc traume și abuzuri încurajează o stare susținută de hipervigilență, cu scopul de a face față unor posibile amenințări. Astfel, se dezvoltă și se mențin strategii de gestionare a emoțiilor care încurajează, mai degrabă inhibarea emoțiilor decât autoreglarea (Frankenhuis & Del Giudice, 2012). Autoreglare parentală este o componentă esențială care facilitează satisfacerea nevoii de susținere a copilului (Ruppert, 2010) astfel încât să își atingă potențialul și să se protejeze împotriva transmiterii intergeneraționale a reactivității negative la stres (Calkins et al., 2019) și a implicațiilor negative care derivă, inclusiv probleme emoționale și de comportament (Burke, 2020).

2.METODOLOGIA CERCETĂRII

Obiectivul cercetării

Prin prezenta lucrare se urmărește evaluarea efectelor, pe termen lung, ale experienței de a proveni dintr-o sarcină nedorită, respectiv, efectul pe care aceasta îl are asupra relațiilor mamelor cu proprii copii și asupra modului în care participantele se percep în rolul de părinte. De asemenea, prezenta lucrare își propune să identifice în ce măsura s-a menținut sentimentul de neacceptare în decursul vieții, la persoanele a căror concepere nu a fost dorită în prima fază.

Ipoteze

Ipoteza 1(H1): Există diferențe semnificative al abuzului din copilărie, al abuzului emoțional, neglijării emoționale, negării traumelor din copilărie, neacceptării parentale, căldurii parentale, neacceptării raportate față de copil și a căldurii față de copil, între cele doua grupuri, respectiv, participantele provenite din sarcini intenționate și persoanele născute din sarcini nedorite.

Ipoteza 2(H2): Neacceptarea parentală, percepută în copilărie moderează relația dintre intenția de sarcină și neacceptarea raportată în relație cu propriul copil. Mai specific, este de așteptat ca efectul intenției de sarcină asupra neacceptării parentale, să fie mai scăzut, în rândul participanților (proveniți din sarcini nedorite), atunci când aceștia înregistrează scoruri scăzute la neacceptarea față de copil, și să aibă o intensitate mai mare la valori crescute ale acesteia.

Ipoteza 3(H3): Abuzul din copilărie moderează relația dintre intenția de sarcină și capacitatea de autoreglare parentală. Astfel, efectul intenției de sarcină asupra autoreglării parentale este mai puternic atunci când nivelul traumelor din copilărie este mai ridicat.

Ipoteza 4(H4): Autoreglarea parentală mediază relația dintre neacceptarea percepută în copilărie și neacceptarea manifestată în relație cu copilul. Astfel, neacceptarea percepută în copilărie duce la niveluri scăzute ale autoreglării ca părinte, și împreună au un efect asupra nivelului de neacceptare manifestat în relație cu copilul.

Variabile

Variabilele cu privire la identificarea efectelor pe termen lung ale experienței de a proveni dintr-o sarcină nedorită, la persoanele de sex feminin, asupra relației actuale cu proprii copii, utilizate în acest studiu au fost, după cum urmează:
1. Variabila independentă este reprezentată de intenția de sarcină, făcând referire la sarcina din care s-au născut participantele la studiu, din informațiile pe care acestea le-au avut la momentul evaluării.
2. Variabile dependente: • autoreglarea parentală • neacceptarea raportată în relație cu proprii copii
3. Variabile de mediere/moderare: • abuzul din copilărie • neacceptarea parentală, în relații cu proprii părinți.

Eșantion

Eșantionul este alcătuit din participanți exclusiv de sex feminin, născute înainte de 1989, care au cel puțin un copil. La prezentul studiu au participat 246 de persoane, cu vârste cuprinse între 33 și 63 de ani, media de vârstă fiind de 40.85 de ani (SD = 6.05). Dintre acestea, 192 (78.05%) sunt căsătorite, 32 (13.01%) sunt divorțate, 20 (8.13%) locuiesc în concubinaj, iar 2 (0.81%) sunt văduve.

Colectarea datelor

Colectarea datelor s-a realizat online, în perioada 01.04.2022-30.04.2022, printr-un formular deschis pe Google Forms.
Completarea chestionarului a durat în medie 20-25 de minute, fiind obligatoriu să aleagă o variantă de răspuns la fiecare item în parte, pentru finalizarea formularului. Participanții au fost informați înainte de completarea chestionarului cu privire la colectarea datelor și confidențialitate, exprimându-și acordul prin continuarea participării la studiu.

3.REZULTATELE CERCETĂRII

Din analiza datelor se pot observa, la grupul participanților ce provin din sarcini nedorite, corelații semnificative și puternice între variabile precum traumele din copilărie și neacceptarea parentală (r = .85, p < .01) sau autoreglarea ca părinte și căldura oferită copilului (r = .42, p < .01).
Spre deosebire de grupul provenit din sarcini neplanificate, în grupul provenit din sarcini dorite, se regăsesc corelații semnificative între negarea traumelor din copilărie și neacceptare parentală percepută în propria copilărie (r = -.50, p < .01), relația fiind negativă, ceea ce indică faptul că unui nivel înalt de negare îi corespunde un nivel scăzut de neacceptare parentală percepută.
De asemenea, unui nivel înalt de negare îi corespunde un nivel ridicat de căldură parentală percepută (r = .58, p < .01). Faptul că aceste corelații puternice se regăsesc doar în grupul ce provine din sarcini dorite este o direcție ce poate fi urmată de studii viitoare.

Caracteristicile eșantionului

Dintre cele 246 de participante, 124 (50.04%) au declarat că au fost copii unici în familia de proveniență, 80 (32.5%) au declarat că au avut un frate, 29 (11.8%) au declarat că au avut 2 frați, 9 (3.7%) au declarat că au avut 3 frați, 3 (1.2%) au declarat că au avut 4 frați și o participantă a avut mai mult de patru frați.
Din punct de vedere al numărului de copii pe care îl are fiecare participant, 123 (50%) dintre participanți au un copil, 97 (39.4%) au 2 copii, 22 (8.9) au 3 copii și 4 participanți (1.6%) au mai mult de trei copii.
Din punct de vedere al studiilor 127 (51.6%) dintre participanți au urmat studii masterale și postuniversitare, 92 (37.4%) au urmat o facultate, 20 (8.1%) sunt absolvenți de liceu, și 7 (2.8%) au absolvit 8 clase sau mai puțin.

Referitor la variabila de interes pentru cercetare, proveniența dintr-o sarcină planificată sau una nedorită, 179 (72.8%) dintre participanți au raportat că provin din sarcini planificate, iar 67 (27.2%) au declarat că provin din sarcini nedorite.

4.DISCUȚIE

Din informațiile avute, acesta este primul studiu care analizează efectele nașterii dintr-o sarcină nedorită asupra parentalității. Mai exact, relația dintre intenția de sarcina (din care provine mama) și autoreglarea parentală, respectiv, intenția de sarcină și neacceptarea manifestată în relație cu propriul copil.

Rezultatele indică diferențe semnificative la nivelul abuzului din copilărie, a abuzului emoțional, neglijării emoționale, neacceptării parentale, căldurii parentale, între cele doua grupuri, respectiv, participantele provenite din sarcini intenționate și sarcini nedorite, cu scoruri mult mai mari privind experiențele adverse din copilărie în grupul participantelor născute din sarcini nedorite, din relatările acestora.
Cea mai des raportată formă de abuz, în rândul participantelor născute din sarcini nedorite este neglijarea emoțională.
Posibila subraportare sau negarea abuzului din copilărie este semnificativ mai des întâlnită la grupul persoanelor care declară că sarcina din care s-au născut a fost dorită, mărimea efectului fiind medie spre mare. Aceste rezultate pot fi asociate cu prezența mecanismelor de supraviețuire, traumatice, a părții supraviețuitoare, cum o numește Ruppert (2015) prin care psihicul reușește să funcționeze. În același timp, prin negarea neacceptării parentale, în familia de origine, de către grupul cu sarcină intenționată, poate fi o justificare a diferențelor nesemnificative, între cele două grupuri, la rezultatele anumitor variabile măsurate.

In ciuda așteptărilor, rezultatelor acestui studiu nu susțin ipoteza conform căreia abuzul din copilărie moderează relația dintre intenția de sarcină și capacitatea de autoreglare parentală. De asemenea, neacceptarea parentală percepută în familia de origine, nu moderează relația dintre intenția de sarcină și neacceptarea copilului, intenția de sarcină nefiind un predictor al acestora, valorile s-au situat sub pragul alfa.

O informație pe care o evidențiază studiul, este că neacceptarea parentală, percepută în copilarie afectează gradul de neacceptarea/respingere manifestată în relație cu propriul copil, prin intermediul capacității de autoreglare, care pare să fie afectată de experimentarea respingerii în familia de origine. Conform rezultatelor obținute prin analiza de mediere, calea de transmitere este următoarea: neacceptarea parentală afecteaza capacitatea de autoreglara, care la rândul ei, afecteaza neacceptarea propriului copilului. Totodată, efectul direct al autoreglării parentale asupra neacceptării copilului este nesemnificativ, adică fară contribuția neacceptării parentale nu ar avea niciun efect. Aceste ipoteze vin în susținerea informațiilor privind funcționarea Axei hipofizo-talamo-suprarenală (HPA) (Lewis et al., 2014; Buitelaar, 2013; Kapoor et al. 2008; Seckl 2008).

Dovezile existente cu privire la impactul sarcinii neintenționate asupra sănătății și dezvoltării copilului sunt mixte și inconsistente, existând un număr limitat și insuficient de studii pentru a avea rezultate definitorii în privința efectelor pe termen scurt, mediu și lung asupra descendenților. Unele studii indică asocierea cu o îngrijire prenatală întârziată și sănătate fizică precară a copiilor, însă există dovezi care nu confirmă aceste rezultate (Houston Su, 2017; Gipson, Koenig și Hindin; 2008). Măsurarea efectelor intenției de sarcină asupra descendenților este dificil de realizat datorită multitudinii de factori care pot contribui la evoluția acestora și a variabilelor asociate. Amploarea consecințelor este posibil să difere de la o societate la alta, în funcție de nivelul de dezvoltare economică, stadiul tranziției demografice, a grupului social și a dinamicii familiilor, a cheltuielilor sociale repartizate pentru familii și copii. Toate aceste variabile fac dificilă compararea studiilor realizate în diferite zone sau perioade de timp (Lloyd 1994; Chalasani et al. 2007 apud Gipson, 2020).

Perioada perinatală este una semnificativă atât pentru copil cât și pentru mama, fiind o perioadă de vulnerabilitate pentru amândoi, datorată schimbărilor profunde provocate de apariția unui copil. Modul în care mama percepe și se adaptează la aceste schimbări poate afecta dezvoltarea copilului prin trăirile pe care le poate prelua de la mama sa și prin atitudinea acesteia față de el (MacMillan, 2020). Afectarea poate fi mai mare când în istoria mamei există evenimente traumatice. Acestea pot interfera cu capacitatea parentală a mamei, influențând astfel legătura ulterioară și dezvoltarea atașamentului cu propriul copil/proprii copii (Erickson et al. 2019). Relația copilului cu mama sa este esențială în dezvoltarea și în evoluția acestuia, mama fiind în general, cea care oferă mediul primar în care copilul face cunoștința cu lumea și cu viața. Calitatea relație părinte copil are un efect profund asupra sănătății și bunăstării celor mici. (Kubicek, 2013) Relația timpurie între sugari și îngrijitorii lor primari este critică pentru sănătatea mintală și bunăstarea viitorului copil și adult implicit. (Erickson et al. 2019).

Spre deosebire de studiile existente, care se concentrează fie pe traumele intrauterine și efectele în timp; fie pe experiențele adverse din copilărie și modul în care acestea afectează dezvoltarea emoțională ulterioară (Beck și colab., 2009; Gibb și colab., 2009); sau cele care au în vedere stresul parental și efectele lui asupra nou născutului (Mäntymaa et al., 2006; Gelfand et al., 1992; Östberg & Hagekull, 2000) și mai nou, studii care au identificat efectele experiențelor adverse din copilăria mamei, asupra descendenților (MacMillan et al., 2020), studiul actual ia în calcul o traumă specifică din perioada intrauterină și anume intenția mamei de a nu păstra sarcina și efectele acesteia asupra capacității parentale ulterioare, a viitorului adult, analizănd două componente ale rolului de părinte, componenta afectivă și autoeficacitatea. Studiul, aduce o direcția nouă de cercetare, într-o societate confruntată mulți ani cu teama sarcini nedorite, datorită regimului comunist.

5.LIMITELE CERCETĂRII

Fiind un chestionar aplicat online, aplicarea a fost limitată la participarea unei anumite categorii de subiecți, numărul participanților din medii defavorizate fiind limitat. Aspectul acesta este evidențiat și de nivelul educației participanților, 89% dintre aceștia având studii superioare (facultate, master, postuniversitare).

Diferența între cele două grupuri, determinată de variabila independentă, intenția de sarcină, este semnificativă din punct de vedere procentual, 179 participanți (72.8%) au raportat că provin din sarcini planificate, iar 67 participanți (27.2%) au declarat că mama a avut gânduri contradictorii privind intenția de a păstra sarcina cu subiecții care au răspuns. Faptul acesta împiedică realizarea unor analize statistice mai ample, fiind probabil cauza rezultatului la operațiunea de moderare.

Variabila independentă a fost limitată la evaluarea printr-o singură întrebare, fiind un subiect despre o posibilă experiență traumatizantă, s-a dorit evaluarea acesteia cu cât mai puține costuri emoționale, din partea participanților.

Adaptarea instrumentului Parq Adult pentru a evalua gradul de acceptare respingere în mediul familial, poate că afectează claritatea rezultatelor instrumentului, disipând totodată atenția de la relația mamă-copil, acesta fiind un instrument pentru a măsura indicatorii în relație cu fiecare părinte separat.

6.CONCLUZII

Cercetarea prezentată aduce un plus de informație și extinde nivelul de înțelegere despre efectele traumei intrauterine asupra funcționării viitorului adult în rolul de părinte, aceasta ia în calcul posibilitatea ca experiența de a nu fi „copil dorit” să poată explica unele dintre variabilele ce influențează relația părinte-copil.
Chiar dacă ipotezele nu s-au confirmat în totalitate, cercetarea explică modul în care neacceptarea percepută în copilărie influențează neacceptarea manifestată în relație cu propriul copil, prin intermediul capacității de autoreglare perturbate. Așa cum argumentează Van der Kolk și colegii (2005), persoanele cu traumă complexă acuză mai des deficiențe funcționale ale afectului și funcționarea interpersonală, motiv pentru care, el solicită intervenție mai degrabă în aceste direcții, decât concentrarea atenției tratamentului pentru atenuarea simptomele PTSD.
În consecință, și studiul acesta susține dezvoltarea strategiilor de reglare a emoțiilor și/sau concentrarea pe problemele interpersonale, care merită să fie propuse obiective principale în tratamentul patologiei complexe legate de traume (Blalock et al., 2013; Brown, et al., 2012; Cloitre et al., 2013; DePrince, Chu și Pineda, 2011; Jepsen, Langeland, & Heir, 2013; Stein & Allen, 2007; Tummala-Narra, 2014 apud Van Nieuwenhove & Meganck, 2017).

Un alt plus al cercetării este faptul că aduce spre analiză o traumă intrauterină specifică, puțin studiată, iminența de a fi avortat, frecvent întâlnită într-o societate în care, mult timp avortul ilegal a fost singura metodă contraceptivă posibilă pentru multe cupluri.

Sunt necesare cercetări viitoare pentru a înțelege mai bine modul în care intenția de sarcină afectează dezvoltarea ulterioară a copilului pe parcursul vieții, inclusiv în perioada adultă și cum aceste efecte se pot transmite de la o generație la alta.

mergi inapoi

Anxietatea și Tulburările anxioase

Tulburare psihică – este un tipar de comportament anormal, care presupune perturbarea (ceva s-a dereglat, este afectat) modului în care persoana funcționează psihic sau manifestă probleme comportamentale. De reținut este faptul că, în tulburările psihice întotdeauna apare dezadaptabilitatea, adică prezența acelor elemente care nu ne lasă să ne adaptăm la situația prezentă, la viața de zi cu zi, afectând capacitatea de a funcționa optim.
Putem vorbi despre tulburare psihică atunci când emoțiile negative depășesc o anumită intensitate, când este neobișnuită raportat la majoritatea oamenilor, când apar probleme de percepție sau interpretări greșite ale realității, suferință personală semnificativă, comportament dezadaptativ sau autovătămător, expunerea la risc crescut.
Simplificat, putem spune că cineva suferă de anxietate atunci când îi este foarte frică. Trăiește frica la un nivel intens și foarte des, simte o stare de îngrijorare pentru ce s-ar putea întâmpla. Uneori poate simți că leșină, că i se face rău sau că ceva rău se va întâmpla.
Tulburările anxioase în general, se referă la probleme psihice, care au în comun trăiri intense de frică și anxietate, atât de mari încât afectează funcționarea de zi cu zi a unei persoane, pentru că aceste trăiri, sunt însoțite de mai multe comportamente specifice (evitare, neliniște, amânare, verificare excesivă etc.)(1).
Anxietate – este o stare emoțională, mai este numită și “teama fără obiect”, în sensul că de cele mai multe ori teama nu este justificată de realitatea trăită atunci (2). Fobia resimțită este o reacție psihologică manifestată și în plan corporal, față de obiecte/situații ce provoacă frica, mai degrabă decât de obiectul însuși. Ea are legătură cu experiențe din trecut sau cu felul în care ne imaginăm viitorul, ce s-ar putea întâmpla. Apare în situații pe care le evaluăm ca fiind periculoase, pentru noi sau pentru persoanele sau lucrurile dragi nouă.
Pentru a face diferență între teamă și anxietate, unii specialiști le diferențiază astfel: anxietatea este văzută ca un răspuns generalizat (pe mai multe planuri mental, emoțional, comportamental) la un pericol necunoscut, pe care îl anticipăm, în timp ce frica este răspunsul la o amenințare reală care poate să apară din mediul exterior (1).
Datorită pericolului perceput, chiar dacă doar imaginat, se activează mecanismele de alertă ale organismului, care se pregătește de acțiune, pentru a se proteja sau adapta la situația nou apărută. Mecanismele prin care un organism se poate apăra de un pericol sunt anxietate, teama și impulsul de a fugi (3).

Ce se întâmplă?
Teama și impulsul de a fugi sunt normale și sănătoase, ne ajută să supraviețuim, să ne apărăm, să luptăm, atunci când suntem amenințați sau ne aflăm în fața unui pericol. În acel moment, creierul face o analiză rapidă a situației, având mai multe posibilități de a reacționa, în funcție de modul în care evaluează că am putea face față.
Astfel:
1. Când avem șanse de reușită, să depășim provocarea, creierul se folosește de toate resursele pentru a învinge, drept urmare, ne mobilizăm și luptăm;
2. Când analizează că pericolul este mai mare decât capacitatea de a face față și nu are resursele necesare pentru a depăși situația, fugim din fața pericolului, dacă această strategie ne ajută;
3. Când analizează că pericolul este mult prea mare și nu avem deloc resurse de a face față pentru a supraviețui, nici măcar să fugim, psihicul poate pune în funcțiune mecanismul de “înghețare” (“freeze”).
Anxietatea patologică este diferită de teama sau nelinștea firească, resimțite în situații noi sau când ne confruntăm cu factori de stres moderat. Practic, în anxietate psihicul intră în funcțiune conform scenariilor 2 și/sau 3, chiar dacă în realitate pericolul nu este atât de mare, ci gândurile persoanei afectate îl prezintă în felul acesta. Astfel, corpul simte chiar așa, ca și când ar fi în fața unui mare pericol și persoana se comportă în consecință, întregul psihic se raportează la acest pericol, făcând ce poate pentru a supraviețui.
De aceea, frecvent persoanele cu anxietatea susțin că se confruntă cu următoarele:
● La nivelul corpului pot să apară senzații neplăcute, neliniște, căldură, palpitații, transpirație, puls crescut, senzații de vomă, gură uscată, dificultăți de respirație, presiune la nivelul pieptului, tremur, dureri de burtă, amețeli, tensiune și dureri musculare etc.
● La nivel psihic iritabilitate, dificultăți de concentrare, gânduri intense cu privire la un pericol, vigilență etc.
● La nivel comportamental poate să apară un comportament precaut (spre exemplu; a sta în gardă, a analiza foarte mult) și/sau de evitare a anumitor situații, insomnie, impulsivitate, sentimente neplăcute de tensiune și senzație de presimțire sau teamă vagă, neînțeleasă.
Așa cum spuneam, toți oamenii simt frică, în funcție de vârstă și de situație. Dacă în copilăria mică ne este teamă de animale și creaturi imaginare, întuneric sau coșmaruri, ulterior apar teama de școală, de evaluare, de boală sau de rănirea a propriului corp. În adolescență sunt firești fricile sociale, temerile legate de propria viață și de sensul vieții, de relațiile sexuale sa schimbările fiziologice (4). Spre deosebire de acestea, tulburările de anxietate sunt mai intense și mai persistente, afectând funcționarea persoanei și calitatea vieții, în sensul că predomină emoțiile negative și nu mai reușește să își îndeplinească sarcinile zilnice sau să facă lucruri care îi fac plăcere.
În general, tulburările anxioase apar devreme și pot persista toată viața, în lipsa unui tratament. Mai frecvente sunt întâlnite la persoanele de sex feminin, procentul fiind de 2 la 1 (5).
Există mai multe tipuri de tulburări de anxietate. Printre cele mai des întâlnite sunt:
● Fobiile specifice (adică teama de un obiect sau situație specifică (ex: păianjeni, avion, întuneric etc) - se întâlnesc la 7-9% din populație;
● Anxietatea socială – teama de a ieși în societate, de a interacționa cu ceilalți, de a merge la școală, serviciu și alte medii sociale; acest tip de anxietate este întâlnit la 7% dintre persoane.
● Tulburarea de anxietate generalizată – manifestată prin anxietate și griji în exces în viața de zi cu zi, care nu se limitează la un singur obiect, situație sau activitate; este diagnosticată la 2,9% din populație.
● Tulburarea de panică – manifestată prin apariția atacurilor de panică repetitive și neașteptate. Dintre tulburările anxioase, atacurile de panică sunt caracterizate prezența celor mai multe și intense manifestări corporale, enumerate mai sus. Prezența atacurilor de panică determină în general oamenii să meragă la medic, de teamă “să nu pățească ceva”. Atacurile sunt însoțite de sentimente de teroare pură, pericol iminent și dorința de a scăpa de situație. (2,3)

Locul anxietății în ierarhia diagnostică (adaptare după Tudose, 2011, p. 228)

Tulburările obsesiv-compulsive

Includ acele tulburări caracterizate de prezența obsesiilor și/sau a compulsiilor. Printre acestea sunt incluse tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) și tulburarea de tezaurizare compulsivă sau colecționarism.
Obsesiile – gânduri, impulsuri sau imagini mentale repetitive, persistente și nedorite, care nu pot fi controlate. Persoana nu le dorește și se simte invadată de ele, făcând-o să simtă anxietate sau stres, astfel încât îi este tulburată buna funcționare. De asemenea, persoana recunoaște inutilitatea și faptul ca obsesiile sunt un produs al propriei minți (3).
Compulsia – comportament sau act mental (gând), repetitiv sau ritualic, pe care persoana se simte obligată să îl îndeplinească. De multe ori acestea sunt răspuns conform unor reguli clare, rigide, care “trebuie” îndeplinite (3)
Atât obsesiile cât și compulsiile întrețin mecanismul tulburării obsesiv compulsive TOC, adică o persoană are obsesii care îi provoacă disconfort psihic semnificativ, motiv pentru care apar compulsiile pentru a-și liniști gândurile, imaginile sau pornirile obsesive (1) .
Cele mai frecvent întâlnite teme obsesive sunt:
● contaminare (microbi, murdarie, substante chimice) - este unul din cele mai întâlnite simptome. Persoanele se confruntă cu o teamă morbidă de a nu contracta boli infecțioase grave, se tem să atingă anumite obiecte posibil contaminate (spre ex: clanță, robinet, vasul de la toaletă etc.). De asemenea, pot deveni extrem de anxioși dacă o altă persoană atinge alimentele pe care au intenția sa Ie consume;
● ordine și simetrie - lucrurile trebuie sa fie perfect aliniate sau aranjate într-un anumit mod, altfel resimt tensiune psihică;
● pot să vizualizeze imagini care au conținut agresiv, terifiant (rănirea membrilor familiei, sinucidere, uciderea altor persoane) sau imagini cu tentă sexuală;
● obsesii pe temă religioasa, morală (scrupule) fiind însoțite de teama de a păcătui sau că au greșit.
Temele obsesive se pot modifica în timp. Uneori, individul adaugă pur și simplu noi obsesii la cele deja existente, alteori obsesiile vechi sunt complet înlocuite de unele noi (2,3).
Multe persoane cu TOC au convingeri care le afectează funcționarea zilnică, în sensul că se așteaptă să apară amenințări exagerate, acceptă cu greu situațiile incerte, nesigure, în care nu știu la ce să se aștepte, au tendința de a fi perfecționiști, evaluează ca fiind insuficient de bune lucrurile sau situațiile, fiind centrați mai mult pe aspectele negative pe principiul “se poate și mai bine!” De multe ori aceste persoane întârzie, fiindcă petrec mult timp îndeplinind aceste ritualuri. Termenele pot fi amânate, nereușind să predea la timp proiectele, temele școlare pentru că le verifică în continuu pentru identificarea erorilor (1,3).
În general convingerile din TOC sunt exagerate sau iraționale (adică nu au legătură cu realitatea, ci sunt gânduri ale minții lor).
Apare și nevoia de a controla aceste gânduri, prin comportamente repetitive:
● Spre exemplu se spală de 5 ori pe mâini pentru a elimina convingerea că scapă de murdăria de pe clanța. sau verifică de 30 de ori cuptorul pentru a nu arde casa din temelii.
● Perfecționismul - copiii cu această compulsie vor șterge și își vor rescrie tema de nenumărate ori, simțindu-se obligați să procedeze așa, uneori pot ajunge să rupă paginile. De asemenea, ei aloca foarte mult timp temelor, uneori până noaptea tarziu, din dorința de a le face perfect. Pot să apară mari dificultăți în îndeplinirea anumitor sarcini care “trebuie făcute” perfect sau doar într-un anumit fel.
● Ordonarea unor obiecte in mod repetat sau executarea unui anumit gest într-un anume fel pâna când se obține senzația de "așa cum trebuie"
● Ritualurile religioase, rugăciunile repetate de nenumarate ori sau ritualurile ca pedeapsă sau pentru înlăturarea gândurilor nedorite.
● Ritualuri de repetare – să meargă de mai multe ori într-un anumit fel, sau să facă trei pași înapoi etc pentru a evita ca ceva rău să se întâmple.
● Evitarea compulsiva – apare când un loc sau o situație anume este asociată cu un comportament compulsiv, motiv pentru care evită din teama de a nu se va putea controla și va rămâne blocat în comportamentul repetitiv. Spre exemplu evită ora de matematică pentru că simte nevoia să realizeze adunări repetitive cu cifra 5 ori de câte ori o vede, astfel că nu reușește să rezolve exercițiile în timpul orei și poate fi penalizat (2,3).

Debutul bolii începe cu vârsta de 14 ani și poate afecta până la aproximativ 2,5% din populație (3,5)

Tulburarea de tezaurizare sau colecționarismul
Se referă la disfuncția pe care o manifestă persoanele care strâng prea multe lucruri, exagerat de multe. Este caracterizată de dificultatea persoanelor de a renunța la bunuri sau obiecte, indiferent de valoarea reală a acestora. Această dificultate este persistentă în timp, persoana vede obiectele ca fiind utile sau valoroase, acum sau la un moment dat, ajungând să se atașeze emoțional de ele.
Persoanele cu tulburare de tezaurizare experimentează de obicei plăcere de a colecta bunuri și de a se gândi la ele. Cel mai des achiziționarea se face prin cumpărarea produselor, însă poate fi realizată și prin colecționarea gratuită (spre exemplu din gunoaie).
Acumularea și nevoia de a păstra bunuri inutile și aparent inutile, determină strângerea unor cantități impresionante de obiecte care aglomerează, ocupă sau creează dezordine, provocând suferință personală sau îngreunând întreținerea.
Printre obiectele cel mai frecvent păstrate se numără ziare, reviste, haine vechi, sacoșe, cărți dar pot fi și informații sau animale, considerându-se responsabili pentru soarta lor, adesea fac eforturi considerabile pentru a evita risipa (3,2).
Prevalență 2-6% în lume, în special în segmentul 35-44 de ani (5).
Tulburare dismorfică corporală – se referă la preocuparea pentru un defect fizic imaginat sau exagerat, ceea ce determină persoana să se simtă urâtă sau să se considere desfigurată. De aici se dezvoltă obsesia pentru defectul lor perceput și comportamente compulsive care vizează remedierea acelui defect, cu riscul de a-l agrava.

mergi inapoi

Cyber Grooming sau Violența sexuală în mediul online

Extras din articol

În acest articol îmi doresc să abordăm un subiect care, deși a luat o foarte mare amploare, nu este foarte des discutat, anume violența sexuală în mediul online. (1,2)

Odată cu dezvoltarea tehnologiei și creșterea utilizării rețelelor de socializare online (3), a apărut o nouă modalitate de manifestare a abuzului sexual. Abuzul sexual asupra copiilor sau tinerilor și este o formă de violență destul de des întâlnită, despre care puteți afla mai multe citind aici.

Violența sexuală online se realizează cu ajutorul tehnologiei, telefoane mobile, computere, tablete, orice dispozitiv prin care se poate comunica la distanță, și este favorizată atât de faptul că majoritatea dispozitivelor sunt portabile și sunt dotate cu accesorii care permit comunicarea în timp real (microfon, cameră video) (2) cât și de creșterea tot mai mare a utilizatorilor tineri (4).

Exploatarea sexuală și abuzul online ale copiilor presupun utilizarea tehnologiei tot timpul sau doar la un moment dat în timpul abuzului sau exploatării, așadar, interacțiunea dintre cei doi poate fi online, dar și în viața reală sau o combinație între cele două tipuri de interacțiune.

În ultimii ani s-a înregistrat o creștere dramatică a cazurilor raportate de abuz sexual online asupra copiilor. La nivel mondial creșterea a fost de la 1 milion de cazuri raportate în 2010, la aproape 17 milioane în 2019, care includeau aproape 70 milioane de imagini și înregistrări video, cele mai multe fiind în Uniunea Europeană.

Consiliul Europei estimează că, în Europa, unul din cinci copii cade victimă unei forme de violență sexuală. (6)

Exploatarea și abuzul sexual online asupra minorilor (persoane sub 18 ani) includ o gamă diversificată de practici aflate în permanentă evoluție, cum ar fi:
- implicarea copiilor, adolescenților în discuții cu tentă sexuală,
- expunerea persoanelor sub 18 ani la imagini sau materiale cu conținut sexual (pornografice) sau forțarea unui copil să urmărească un act sexual;
- realizarea, obținerea sau distribuirea unor materiale care reprezintă abuzul sexual asupra copiilor (uneori denumită pornografie infantilă);
- racolarea copiilor în mediul online în scopuri sexuale;
- exploatare sexuală care implică constrângerea, amenințarea sau înșelăciunea unui copil pentru a-l implica în activități sexuale;
- transmisiunile live (streaming) ale abuzului sexual asupra copiilor;
partajarea fără acord a conținutului sexual auto-generat, care implică copii;
- expunerea nedorită la conținut sexualizat. (5)

În timp ce majoritatea cazurilor de abuz sunt comise de adulți, o treime sunt comise de persoane sub 18 ani.

Prin opțiunile pe care le oferă utilizarea internetului, mediul online este un loc foarte ofertant pentru explorarea identității și a sexualității. Ambele sunt în plin proces de dezvoltare în perioada adolescenței, vârstă la care cei mai mulți caută informații și persoane alături de care să exploreze aceste laturi, ceea ce este natural și firesc. (1)

În urma unui studiu realizat în România, s-a descoperit că majoritatea copiilor nu cunosc toate formele de abuz sexual. Astfel, ar fi de menționat că:
mimarea actului sexual, fără ca acesta să aibă loc, este o formă de abuz sexual.
dacă abuzatorul se dezbracă (parțial sau total) în fața unor minori, în scopul satisfacerii sexuale, este tot o formă de abuz sexual.
dacă cineva te invită sau te obligă să vizionezi imagini sau/ și filme cu conținut sexual explicit este o formă de abuz sexual.
dacă cineva îți propune să își atingă zonele intime, sau îți cere ca tu să-i atingi organele genitale, de asemenea, este o formă de abuz.
dacă un adult (sau o persoană mai mare cu 3 ani) cere unui copil să se dezbrace (parțial sau total), poate fi o formă de abuz.
forțarea copilului de a întreține relații sexuale, chiar dacă nu ajunge ca acest lucru să se întâmple, este o formă de abuz;
atingerea de către abuzator a zonelor intime ale propriului corp în fața copilului sau atingerea corpului copilului împotriva voinței acestuia, este o formă de abuz.
atingerea zonelor intime ale corpului copilului de către abuzator. (8)

Sexting-ul se referă la primirea sau trimiterea materialelor (mesaje, fotografii, videoclipuri) cu conținut sexual prin intermediul telefonului mobil, calculatorului utilizând diferite aplicații, platforme sau rețele de socializare. Un număr mare de minori trimit și primesc frecvent mesaje cu conținut sexual explicit. Expunerea nedorită la materiale sexuale se manifestă prin situațiile în care minorul ia contact pe neașteptate cu poze, filme cu conținut sexual în timp ce navighează pe internet, caută alte informații, deschide email-uri, mesaje electronice sau link-uri primite. Comportamentul nedorit de vizionare a materialelor sexuale, sexting-ul coercitiv, poate fi identificat drept hărțuire electronică (cyberbullying). (9)

Hărțuirea sexuală online se referă la situația în care infractorul sexualizează interacțiunea într-un mod care o face pe victimă să se simtă inconfortabil. Poate fi realizată prin trimiterea de imagini explicite, video sau mesaje, prin întrebări sau comentarii insistente scoase din context, care au conținut sexual. Poate fi asociat cu alte forme de abuz sexual online (de exemplu, expunerea nedorită la pornografie) sau să fie un prim pas pentru alte propuneri sexuale. Poate fi realizată atât de persoane cunoscute (de exemplu foști parteneri), cât și de persoane necunoscute. (11)

Cyber grooming-ul este definit ca procesul prin care un adult construiește o relație de încredere și influență asupra unui minor, folosind mijloace electronice, pentru a obține un anumit tip de interacțiune sexuală, fie online (ex: obținerea de imagini sexuale ale minorului), fie offline (ex: întâlnirea personală) cu acel minor. Această relație poate dura câteva zile sau câțiva ani. (10)

Strategiile folosite de către abuzatori pot fi:

Înșelăciunea – se prezintă ca fiind altă persoană cu o imagine dezirabilă.

Oferirea de cadouri sau bunuri materiale. Această strategie poate fi folosită ca negociere, pentru a realiza un schimb sexual. De asemenea poate fi folosită ca o strategie indirectă, subtilă, cu scopul de a îndatora victima sau de a-i crea condițiile pentru viitoarele solicitări (de exemplu, oferirea unei camere web).

Interesul pentru viața personală a minorilor, pentru probleme din familie, privind prietenii, școala sau nevoile emoționale ale copilului, făcându-i să se simtă confortabil și în siguranță, pentru a le câștiga încrederea, de multe ori victima simte o relație emoțională puternică față de agresor.

Sexualizarea treptată realizată inițial prin complimente nevinovate, ulterior acestea capătând tentă sexuală.

Agresiuni evidente sau mascate pentru a i se îndeplini dorința, spre exemplu pentru a determina victima să trimită fotografii sexuale folosește hărțuirea, intimidare sau constrângere. Agresiunea poate să apară pentru a se răzbuna atunci când minorul nu face ce i se cere sau atunci când simte că ceva nu este în regulă și vrea să părăsească relația. Adultul ar putea să amenințe sau chiar să răspândească fotografii sexuale sau videoclipuri ale victimei pentru a o face să arate rău în fața familiei sau a prietenilor.

Cercetările au arătat că nu toate toate situațiile de grooming prezintă agresivitate evidentă, ușor de identificat. Este de menționat că nu toate cerințele și interacțiunile sexuale online presupun procesul de pregătire al copiilor. De exemplu, este posibil ca o cerere sexuală de la un adult către un minor să aibă loc fără utilizarea strategiilor de îngrijire online. (7)

Ce este de făcut?

Cea mai simplă cale este prevenția. Ia în calcul posibilitatea ca persoanele care te contactează online, să nu fie cine pretind că sunt. Există câteva lucruri pe care le-ai putea observa la prietenii tăi online care ar putea indica că nu sunt complet sinceri cu tine, spre exemplu:
Spun că le plac exact aceleași lucruri ca și tine și îți fac o mulțime de complimente.
Îți cer să faci sau să vorbești despre lucruri care te fac să te simți inconfortabil, cum ar fi sexul. Te simți presat în discuțiile cu persoana respectivă.
Ei cer să discute într-un loc mai privat, cum ar fi WhatsApp, și să se îndepărteze de chat-uri sau forumuri unde alți oameni pot vedea ce vă spun.
Vor să-ți păstreze prietenia secretă. Îți cer să nu spui nimănui despre discuțiile tale sau să spui că vei avea probleme dacă cineva află.
Fac promisiuni sau îți oferă cadouri.Îți cer să faci lucruri pentru ei și spun că îți vor dărui un cadou sau vor face ceva bun pentru tine în schimb.(13)
Dacă ai vorbit cu cineva online de ceva vreme, ai putea decide că este timpul să te întâlnești față în față. Este important să vorbești mai întâi cu unul dintre părinți sau cu persoana care te are în grijă, înainte de a fi de acord să te întâlnești cu cineva, astfel încât acesta să te ajute să ai întâlnirea într-un mod sigur.

Protejați-vă identitatea și confidențialitatea!

Articolul complet poate fi citit aici: Violenta sexuala in mediul online
mergi inapoi

Cyber Bullying

Mediul online începe să ocupe din ce în ce mai mult spațiu în viața noastră, pentru că este din ce în ce mai accesibil și are numeroase avantaje. Datorită pandemiei, am început să folosim și mai mult internetul și mijloacele electronice de comunicare la distanță, acestea fiind pentru o perioadă de timp singura modalitate de a menține legătura cu persoanele dragi, de a frecventa cursurile școlare sau pentru a ne păstra job-urile, pentru a face cumpărături sau pentru a afla informații noi.

Pe lângă numeroasele avantaje, mediul online vine și cu unele dezavantaje. Unul dintre acestea este cyberbullying-ul, un fenomen care ia amploare, pe care îmi propun să îl prezint în acest articol.

Ce este cyberbullying-ul?

Cyberbullying-ul este o formă de hărțuire prin utilizarea tehnologiilor digitale. Poate avea loc pe rețelele sociale, platformele de mesagerie, platformele de jocuri și telefoanele mobile. Este un comportament repetat, de către o persoană sau un grup de persoane, care urmărește să sperie, să înfurie sau să rușineze pe cei vizați, care nu se pot apăra cu ușurință. (1)

Hărțuirea cibernetică se poate întâmpla oriunde există interacțiune socială online. De exemplu, pe rețelele de socializare, jocuri video, mesaje text sau aplicații anonime când se dorește intimidarea altor persoane, prin postări de mesaje sau imagini jenante, prin partajarea de informații private sau transmiterea unor mesaje de amenințare. Copiii, adolescenții și tinerii pot folosi accesul la un public larg online pentru a-și încuraja colegii și prietenii să li se alăture, pentru a ținti pe cineva cu bârfe, zvonuri și povești neadevărate sau jignitoare. Cele mai des întâlnite medii în care apare sunt rețelele sociale cum ar fi Facebook, Instagram, Snapchat și Tik Tok.

Caracteristici
Cyberbullying-ul este un comportament rău intenționat, repetat prin utilizarea computerelor, a telefoanelor mobile și a altor dispozitive electronice (3). Ceea ce îl caracterizează este:
rănirea – este un comportament care îi face rău celuilalt sau îl pune în situații în care să se simtă prost;
intenția – este un comportament dorit, nu este un comportament accidental;
repetiție – se întâmplă de mai multe ori, iar victima nu știe când și dacă agresorul se va opri;
dezechilibru de putere – agresorul alege o persoană neputincioasă pe care o rănește profitând de slăbiciunile ei. Totodată, mediul online oferă anumite avantaje care fac să îi crească puterea celui care hărțuiește.
Violența în mediul online poate fi percepută ca fiind mai dificilă decât hărțuirea off-line, deoarece atacurile pot fi mai intense, mai frecvente, neașteptate ceea ce le face să pară a fi dificil de oprit. În comparație cu agresorii din curtea școlii, agresorii virtuali nu sunt reținuți de spațiu și timp. Ei pot hărțui indiferent de locul în care se află, pe durată nelimitată de timp. (6)

Cum se manifestă cyberbullying-ul?
Așa cum am spus, cyberbullying-ul presupune postarea de mesaje false, jignitoare sau menite să producă suferință, în diverse spații virtuale. Iată mai jos câteva exemple concrete:
răspândirea minciunilor despre o persoană folosind dispozitive mobile sau internetul;
postarea de fotografii sau videoclipuri penibile cu cineva pe rețelele sociale;
trimiterea de mesaje, imagini sau videoclipuri dăunătoare, abuzive sau amenințătoare folosind platformele de mesagerie (Messeenger, WhatsApp, Discord etc.);
răspândirea unor bârfe răutăcioase în mediul online despre cineva;
spargerea contului unei persoane sau folosirea parolei pentru a-i modifica profilul pe rețelele de socializare sau pentru a posta în numele acesteia, conținuturi și mesaje jignitoare la adresa altora;
crearea de conturi false în numele altcuiva;
a face o persoană să creadă că ești altcineva;
răspândirea în mediul virtual a unor zvonuri, mesaje de discreditare sau dezvăluirea unor secrete neplăcute despre o altă persoană, afectându-i în mod negativ reputația;
crearea de spații virtuale (website, blog, cont de Facebook) cu conținuturi în care altcineva este ridiculizat (filme, desene, fotografii, texte etc.);
inițierea unor discuții în care anumite persoane sunt invitate sau păcălite să dezvăluie informații personale, care sunt ulterior trimise altora;
trimite altora fotografii compromițătoare cu o persoană, fără a avea consimțământul acesteia;
excluderea – eliminarea, în mod intenționat, a unui membru dintr-un grup de discuții online, mesaje de grup, aplicații sau jocuri. Cyber grooming este un alt fenomen specific mediului online și se referă la folosirea internetului pentru inițerea de contacte (virtuale) cu scopul obținerii unor beneficii sexuale. Se poate ajunge la hărțuire sexuală și chiar abuzul sexual asupra copiilor și al tinerilor.

Ce poți face?

Dacă se întâmplă să fii expus la vreuna din situațiile de mai sus, sau simți că se fac glume pe seama ta (în mediul online) care te rănesc, ai dreptul să spui ce te deranjează și să ceri ca acele “glume” să înceteze. Dacă nu se opresc, este foarte posibil să fie cyberbullying.

Următorul pas este să vorbești cu o persoană de încredere, cu părinții sau un adult din viața ta, un profesor sau consilierul de la școală.
Dacă îți este dificil să discuți cu o persoană cunoscută, poți apela 119 – Telefonul copilului
Dacă se întâmplă pe platformele de socializare, acestea sunt obligate să ofere un mediu sigur utilizatorilor. Ai posibilitatea de a-l bloca pe cel care îți face rău și de a raporta comportamentul pe platforma respectivă. Cere ajutor dacă nu îl poți bloca singur/ă.
Strângerea dovezilor, precum mesaje text și capturi de ecran ale postărilor de pe rețelele de socializare, poate fi utilă, pentru a avea dovezi și a arăta ce se întâmplă.
Pentru a pune capăt bullying-ului, agresiunea trebuie identificată, iar raportarea situațiilor este esențială. De asemenea, poate fi de ajutor și să îi arăți agresorului că acțiunile sale sunt inacceptabile.
Deloghează-te pentru o perioadă de timp, însă aceasta este o soluție temporară pentru a te liniști, nu tu ești vinovat/ă, celălalt trebuie să înceteze!
Redirecționează sau distribuie mesaje doar persoanelor adulte de încredere, care te pot ajuta.
Părăsește grupul sau conversația.
Dacă ești într-o situație de pericol iminent, contactează poliția sau serviciile de urgență 112.

De asemenea, poți face unele lucruri pentru a preveni apariția unor situații neplăcute:
Informațiile personale precum adresa sau numărul de telefon le împărtășești doar cu persoane cunoscute. Ai grijă ce tip de poze postezi sau distribui, informațiile persoanale nu te ajută să fie publice.
Păstrează-ți parolele doar pentru tine, nu le spune nici măcar prietenilor apropiați.
Atunci când ești nervos sau supărat, încearcă să te liniștești, să analizezi situația și apoi să răspunzi. Un răspuns la nervi, din partea ta, poate încuraja hărțuitorul să continue.
Discutați în privat cu persoana care este agresată cibernetic și întrebați dacă este bine și dacă are nevoie de ajutor.
Dacă este sigur, luați atitudine și cereți persoanelor care agresează să înceteze sau solicită ajutorul unor persoane adulte (părinți, profesori etc.) pentru a opri situația.

Varianta completă a articolului poate fi găsită aici: De ce este cyberbullyingul atat de ingrozitor
mergi inapoi

Relatii disfunctionale
Extras din articol

Relațiile sănătoase constau în încredere, onestitate, respect, egalitate și compromis, așa cum am prezentat aici. Într-o relație sănătoasă și sigură, fiecare partener își păstrează individualitatea, se simte liber să petreacă timp separat, să se bucure de alți prieteni, să își mențină interesul față de hobby-urile sale și activitățile importante pentru el.

Din păcate, nu toate relațiile sunt pozitive. În acest articol îmi propun să prezint partea întunecată a relațiilor și ce poți face atunci când în relația cu prietenul/prietena este prezentă violența.

Ce este violența domestică?

Violența care are loc între doi parteneri de cuplu, actuali sau foști, se numește violența domestică. În general este cunoscută ca: violență în familie, bătaie, lovire, abuz conjugal, agresiune sau abuz asupra femeii, violență conjugală, violență intimă etc., acestea sunt doar câteva exemple.

Nu este un comportament care se întâmplă o singură dată, este mai degrabă obișnuința unei persoane de a se purta agresiv fizic, sexual și/sau psihologic, față de o persoană sau mai multe persoane din mediul familial, cu care are o relație foarte apropiată, de cuplu, relație părinte-copil, relație între frați etc.

Violența în relațiile romantice – Dating Violence – este o formă de violență domestică specifică adolescenților și tinerilor, de la 10 la 24 de ani, care au fost împreună sau sunt cuplați în prezent și care experimentează forme de abuz în relație. (1)

Dating Violence este un fenomen pe care îl pot experimenta atât fetele cât și băieții, în calitate de agresori sau victime, în relațiile de cuplu. Se poate întâlni în relații heterosexuale sau gay.

Deși este un fenomen larg întâlnit în rândul tinerilor, nu există un concept general valabil, care să îl definească. În România, violența în relațiile dintre adolescenți/tineri, este asociată mai degrabă cu violența de gen sau cu violența domestică. (3,4) De exemplu, violența împotriva unei fete/femei doar fiindcă este considerată mai slabă. Violența de gen este rezultatul relațiilor inegale de putere dintre femei și bărbați, menținute și reproduse de-a lungul istoriei. În general, persoanele de sex feminin sunt mai afectate datorită atitudinilor promovate și menținute de societățile patriarhale, ce oferă mai multă putere bărbaților.

Violența domestică poate include abuz psihologic, abuz fizic, abuz sexual sau o combinație a acestora și face referire la orice comportament al unui partener care dăunează celuilalt. (2)

Tipuri de violență
Violență emoțională
Violență fizică
Violență sexuală
Cât de frecventă este violența în relațiile dintre tineri și adolescenți?

Iată ce spun studiile: violența fizică ajunge la 20% dintre adolescenții care au o relație, violența sexuală la 9% din tineri și adolescenți, iar violența psihologică este mult mai des întâlnită cu variații între 20% și 76%, de cele mai multe ori, abuzul emoțional însoțind celelalte tipuri de violență. În ceea ce privește violența online, datele indică faptul că aceasta apare între 5% și 56% din cazuri, în funcție de severitatea comportamentului analizat. (5,6)

Un sondaj al elevilor de liceu din SUA arată că 1 din 5 eleve de sex feminin și 1 din 10 elevi de sex masculin, care au relații romantice, au suferit o formă de violență între adolescenți în ultimele 12 luni. (7)

Care sunt cauzele?

Cauzele violenței în relațiile dintre adolescenți pot fi multiple, de la lipsa abilităților sociale, la stimă de sine scăzută sau lipsa abilităților de a rezolva probleme, la expunerea la violența domestică între părinți sau expunerea la acte de violență în relațiile cu ceilalți adolescenți etc. Persoanele care trec prin astfel de experiențe pot considera normal să se comporte la rândul lor într-un mod violent.

Deși toate aceste credințe pot fi observate și în rândul adulților implicați în violența domestică, sunt mai răspândite la adolescenți, care sunt în plin proces de formare al identității. Frecvența comportamentelor abuzive tinde să se diminueze către finalizarea adolescenței, însă consecințele acestora se accentuează odată cu vârsta. (5)

Care sunt consecințele violenței în relațiile dintre adolescenți?

Absenteism crescut
Probleme în relațiile cu ceilalți prieteni
Performanțe academice scăzute și dificultăți școlare
Depresie
Anxietate
Gânduri suicidare
Consum de droguri și alcool
Autovătămare
Comportament delincvent
Schimbare de dispoziție sau de caracter (depresie, dispoziție, tendință de a se scuza)
Izolarea de prieteni și familie
Experimentarea violenței în relațiile viitoare, printre victimele adulte ale violului sau ale violenței domestice, 1 din 5 femei și aproape 1 din 7 bărbați au experimentat pentru prima dată o formă de violență din partea partenerului în perioada 11-17 ani. (9)

Obține ajutor!
A fi victima violenței în relații nu este vina ta. Nimic din ceea ce spui, faci sau te comporți nu dă cuiva dreptul să te rănească.
Dacă simți că te afli într-o relație abuzivă, cere ajutor imediat. Nu-ți ține îngrijorările doar pentru tine.

Vorbește cu cineva în care ai încredere.

Iată și alte măsuri de precauție pe care le poți lua:
Anunță-ți prietenii sau familia când îți este frică sau ai nevoie de ajutor.
Când ieși, spune unde mergi, cu cine ieși și când te vei întoarce, pentru ca persoanele apropiate să poată interveni, în caz de nevoie.
Memorează numerele de telefon ale persoanelor importante din viața ta, în caz de urgență să le poti folosi imediat.
Ieșiți în grup sau cu alte cupluri.
Să ai bani la dispoziție pentru transport dacă trebuie să iei un taxi, autobuz sau metrou, aplicație Uber, pentru a scăpa.

SUCCES! și nu uita… poți să ceri ajutorul!

Articolul poate fi citit în întregime aici: violenta-in-relatii-sau-cum-NU-trebuie-sa-arate-o-relatie
mergi inapoi

Extrase din articol

Relația de cuplu este o relație între două persoane, în general de sex diferit (însă nu este obligatoriu). Spre deosebire de celelalte relații, de prietenie, amiciție, colegialitate, relația de cuplu implică un nivel mai mare de intimitate fizică și psihică, sexuală, recreațională etc. (1). Desigur, nivelul de intimitate este determinat de gradul de maturitate al partenerilor și de durata și etapa în care se află relația de cuplu.

Ce ne face să ne dorim o relație de cuplu?

Relația de cuplu este foarte importantă pentru majoritatea dintre noi, astfel că putem investi mult din timpul și energia noastră în direcția aceasta, visând la ea, căutând un partener sau experimentând relația și etapele ei, alături de un partener/parteneră. Este firesc să fii în căutarea unor relații de cuplu, cu atât mai mult la vârsta adolescenței și a tinereții, să îți dorești relații apropiate, intimitate, să te simți atras, să te simți apreciat, iubit, dorit de altă persoană, cu atât mai mult cu cât primești aceleași semnale și din partea cealaltă. Relația de cuplu are la bază nevoia de atașament, de relaționare, nevoie umană fundamentală. (2,3) Felul în care am relaționat în copilărie cu persoanele semnificative, care ne-au îngrijit, felul în care am învățat să comunicăm cu acestea, influențează modul în care comunicăm în relația de cuplu și, mai mult decât atât, determină și comportamentul sexual în cuplu.

Conform perspectivei evoluționiste, relația de cuplu are ca scop perpetuarea speciei, având funcție reproductivă, prin identificarea unui partener cu care să facem copii, pentru transmiterea mai departe a bagajului genetic (4).

Pentru unele persoane, relația de cuplu poate fi singura relație semnificativă. În societatea de astăzi, oamenii s-au distanțat din ce în ce mai mult, se izolează emoțional și au relații din ce în ce mai impersonale, motiv pentru care, relația de cuplu ajunge să fie, poate, principala relație sau poate cea mai intimă. În calitate de parteneri de cuplu așteptările celor doi pot fi foarte mari unul de la celălalt, fiind necesar ca fiecare să preia numeroase roluri (prieten, confident, tovarăș de activități, partener sexual, ajutor la nevoie etc.) ceea ce poate aduce o presiune suplimentară în relație.

Atunci când relația de cuplu este una pozitivă, aceasta poate fi foarte hrănitoare din punct de vedere emoțional, fiind oportunitatea în care, în calitate de persoane independente, autonome, ne putem satisface toate nevoile emoționale alături de partener/parteneră (chiar dacă acestea au fost sau nu satisfăcute în trecut de părinți) (3). Acestea nu se întâmplă peste noapte, de la o zi la alta, ci presupun un parcurs cu diferite etape în care cei doi să își permită să se cunoască, să se descopere, să se susțină și să evolueze împreună.

Cum evoluează relația de cuplu?

Capacitatea de a fi îndrăgostit este pilonul de bază al relației de cuplu, combinând idealizarea partenerului cu dorința erotică și posibilitatea de a stabili o relație semnificativă cu acesta. Ulterior, îndrăgostirea este transformată într-o relație de dragoste stabilă (2).

Cercetătorii au identificat trei etape ale relației de cuplu:

Îndrăgostirea romantică – este prima etapă și se referă la perioada de început a relației, când atracția față de celălalt este mare, punem accentul pe calitățile observate, în mod special pe acele caracteristici care ne-ar putea satisface unele nevoi emoționale neîmplinite. Spre exemplu, la persoanele îndrăgostite apar frecvent exprimări de genul: “s-a uitat la mine așa… frumos” ( indică nevoia de a fi văzut, apreciat); “este așa sensibil…”, “am putut să discut orice..”(nevoia de a fi înțeles și acceptat); “este așa puternic” (nevoia de a fi protejată) și așa mai departe. Multe relații încep în adolescență sau în tinerețe, ceea ce mă face să îmi imaginez că probabil, ai experimentat această etapă, însă nu este obligatoriu. Și relațiile care încep la vârsta de 50 de ani, spre exemplu, trec prin această etapă, în care cei doi observă mai degrabă aspectele pozitive decât cele negative.

Apoi, este etapa în care apare lupta pentru putere, cei doi ajung să fie mai atenți la aspectele negative, își testează limitele reciproc, negociază sarcinile și responsabilitățile în cuplu, cedează sau apar compromisuri, toate acestea fiind cauze ale conflictelor din cuplu. Este perioada în care cele mai multe relații se destramă.

Interdependența sănătoasă sau iubirea matură – este etapa în care cei doi se cunosc deja, se acceptă cu bune și cu rele, reușesc să trăiască bine unul cu celălalt (5).

Perioadele critice într-un cuplu apar la 5-7 ani, datorită conflictelor frecvente și la 10 – 12 ani, când apare diminuarea intimității.

Iubirea romantică a adulților este o relație de atașament, foarte asemănătoare cu cea dintre mamă și copil. Nevoia noastră de conexiune, de a conta pentru o persoană dragă, de a ști că ne este alături, că este acolo pentru noi, nu dispare niciodată. Este o nevoie ce o avem pe parcursul întregii vieți. În calitate de adulți, ajungem să transferăm această nevoie de la cei care ne-au îngrijit în copilărie, la persoana iubită. Iubirea romantică presupune continuarea unui proces de conectare, având ca scop supraviețuirea noastră, oamenii fiind ființe sociale. În urma unor studii realizate de Gottman, pe durata câtorva zeci de ani, s-a descoperit că persoanele căsătorite au o durată a vieții mai mare cu 4 până la 8 ani.

Care sunt relațiile sănătoase?

Relațiile sănătoase sunt cele în care cei doi parteneri au o stare de bine unul alături de celălalt, când reușesc să se accepte reciproc și experiențele pozitive împreună sunt semnificative și cântăresc mai mult decât cele negative.

Ceea ce face face diferența între relații este receptivitatea emoțională a partenerilor. Adică simți că te acordezi emoțional cu celălalt, te simți confortabil cu celălalt, te simți iubit, înțeles, vezi și simți că îi pasă de tine. Receptivitatea emoțională se observă în cele mai mici și nesemnificative experiențe cotidiene, care adunate sunt esențiale pentru starea de bine. Cuplurile cu relații sănătoase sunt cupluri inteligente emoțional în sensul că, cei doi sunt conștienți de propriile emoții, le accepta, le exprimă și au capacitatea de a le gestiona, indiferent dacă sunt emoții pozitive sau negative.

Între partenerii acestor cupluri există înțelegere și prețuire, se respectă unul pe celălalt precum și relația dintre ei, având șanse mai mari să trăiască fericiți împreună.

De asemenea, relațiile pozitive se bazează, în general pe toleranță, viziune, valori și principii de viață asemănătoare asupra vieții. Contrar concepției că diferențele se atrag, principiile de viață asemănătoare ne asigură o relație de mai lungă durată (6).

Analizând frecvența cu care apare un comportament negativ în relațiile durabile s-a observat o prezență de 1 la 5, adică pentru a avea energie să depășim efectele unui comportament negativ este necesar ca acesta să fie urmat de alte 5 comportamente pozitive. Printre acestea se numără manifestarea aprecierii și a admirației celuilalt, apropierea și timpul petrecut împreună, cuvintele de încurajare, cadourile, îmbrățișările sau gesturile tandre, precum și serviciile făcute pentru binele partenerului (6,7).

Surprinzător, relațiile sănătoase nu presupun lipsa conflictelor sau a experiențelor negative. Când ești într-o relație pozitivă poți discuta și despre ce te deranjează, discuțiile fiind centrate, mai degrabă pe rezolvarea conflictelor, pe exprimarea și înțelegerea modului în care se simte fiecare partener în situația respectivă, și nu pe acuze aduse celuilalt “din cauza ta…”. Ceea ce ajută este abordarea cu compasiune a emoțiilor trăite, tratând cu interes situațiile problematice.

Relațiile toxice sunt caracterizate de un nivel crescut al negativității existente între cei doi parteneri. Prin negativitate ne referim la anularea celuilalt sau a anumitor părți ale acestuia, neacceptarea partenerului/partenerei, învinovățirea celuilalt pentru ceea ce simt, orice gând, cuvânt sau comportament care transmite mesajul că nu este în regulă celălalt.

Gottman face referire la cei patru călăreți care semnalizează relațiile disfuncționale. Aceștia sunt:

Criticismul
Disprețul
Defensiva
Împietrirea(6).

Atunci când ești într-o relație disfuncțională, atât tu cât și partenerul vă puteți concentra atenția pe aspectele neplăcute, însă adevărata problemă este mai amplă și mai profundă. Partenerii nefericiți nu se mai percep unul pe celălalt ca fiind un refugiu emoțional unul pentru celălalt, de aceea într-o relație toxică poți simți lipsa afecțiunii, te poți simți respins, chiar abandonat (3). Semnalele pot fi resimțite și la nivelul corpului.

Meriți să îți fie bine!


Am scris acest articol pe secs.ro.
Versiunea completa a articolului se gaseste aici: Psihologia relatiilor de cuplu sau relatii bune vs. relatii NEbune

mergi inapoi